Membru USR Filiala Bacau

Home
Membrii USR Filiala Bacau

ADRIAN BOTEZ








Doctor în ştiinţe filologice ( cu teza SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIANĂ) profesorul ADRIAN BOTEZ (născut 10 noiembrie 1955), ilustrat cu deosebite contribuţii în “noua hermeneutică” aplicată creaţiei lui Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Mircea Eliade, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, vine cu aport original şi în poezie, publicând volumele : JURNAL
DIN MAREA TEMNIŢĂ INTERIOARĂ (1998); ROG INOROG ; POVESTEA UNUI COLECŢIONAR DE AUDIENŢE; EPOPEEA ATLANTICĂ; EU, BARBARUL; CREZURI CREŞTINE - 70 DE SONETE CRUCIATE; VAN GOGH – PERIOADA BORINAGE (TUMORILE ARTEI); NU MAI RIDICAŢI DIN UMERI!
Scrie şi proză : BASME- PENTRU COPII, PENTRU OAMENI MARI ŞI PENTRU FOARTE MARI.
*
*„Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv la nivel naţional ” - în revista Pro-Saeculum, Focşani, 2005.MIRCEA DINUTZ
*„Literatura lui Adrian Botez, moldovean de Nord s-a făcut cunoscută târziu, apărând dintr-o dată în conformaţie matură, ca şi Minerva din capul lui Jupiter, şi constituind – şi în această ordine – <>. Opera este întinsă, diversă şi consistentă - căci autorul are nu uşurinţa de a scrie în manieră torenţială, ci o continuă stare de trezie, şi se manifestă cu atitudine cam în orice clipă definitorie. Desfăşurată în episoade (de unde se deduce entuziasmul aproape antic în a comunica), aceasta s-a exprimat la început cu precădere în lirică, unde bibliografia este relativ vastă(...).- ARTUR SILVESTRI


LXV)COLECŢIONAR DE RĂNI ALE-OMENIRII,
Poetu-nsângerat binecuvântă:
Graiul, scurmat de-ororile vestirii,
Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă.

“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!” -
Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta.
Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,
Împărtăşiţi-vă cu roua-i şi năpasta!

Să nu lăsaţi să se cicatrizeze
Vreodată, rana bietului Poet!
Ar fi lumina-n lume să-nceteze,

Copacul să îngheţe în portret…
“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”
Învie miri - şi nu mai sunt morminte.
*
(LXVI)AFARĂ PLOUĂ, TUNĂ ŞI TRĂSNEŞTE -
În cameră-s doar picuri de lumină :
Lampa, în juru-mi, tihni gospodăreşte
Şi Cărţile, spre mine, se închină.

Cu cât urgia spulberă afară,
Cu-atât 'năuntru-s toate mai rotunde,
Şi zeii-şi lasă umbra lor fugară,
Când pagina-nţeleaptă-ntorc, spre-oriunde.

Aşa se-ncheagă-n epopei văzduhul,
Miresmele luminii prind contur:
Cu cât mai învrăjbită-i lumea - duhul

Îngenunchează, înăuntru, pur -
Şi camera, din Arcă - arde Templu,
În care mă descopăr şi contemplu.
*

(LXVII)BARBAR ŞI CREŞTIN, ARZÂND TOTODATĂ
Şi cruce, şi spadă - şi foc şi pieire,
Mă-mbrac în cămaşa cu zale de piatră,
Alunec pe mână oceanu-n neştire.

Năvală în munţi dă frăţia de flăcări,
În cruce s-aprind cuviinţele stele,
S-aud cai pe cale, rânchezând printre păsări,
Şi sihla văzduhului fierbe-n inele.

Cinstiţi cruciaţi, stăreţia de vise
Cu torţe-am aprins-o, barbar şi amar,
Primiţi-mă voi, în mâniile-aprinse,

Rugăciune şi trăsnet, spintecare de clar:
Din ardoare s-ardic scări spre Marele Orb,
Cânt fanatic să-i fiu, lumânare de Corb.
***
VILLON ÎNAINTE DE A ADORMI CU TÂRFELE ŞI CU ÎNGERII
fercheşă domniţă - slobodă la gură
ai pornit turnirul dintr-un zvon de zgură
se bat cavalerii - fără de măsură
pentru boiu-ţi oacheş - şi sparta-ţi centură

dezmăţaţi călugări - împănaţi cu bârfe
poloboace pline cu lipici la târfe
vă vomaţi pomana de la verzii prinţi
muşcaţi craci de iepe cu-antrenaţii dinţi

să vă ierte dracul - Domnul e la mine
învaţă să cânte pe strunele line
hai târâş - jigodii - se prăvale focul:
cât credeaţi că rabdă Domnul să-mi luaţi locul?

Doamne-al meu Hristoase - în vin iarăşi sângeri
stau s-adorm - în poală îmi picură plângeri:
lacrimi prearegale - din harfe de îngeri



dar şi roua târfei - simţind sfinte-atingeri

ev de rugăciune - de sfinţi şi de ciumă
gâlgâit de sânge şi de vin cu spumă
Fecioara minunii arde pe altare
Şarpele lincheşte pocal şi-ostiare

ev bizar - fantastic - nu mă lua în seamă:
Poet - storc cuvântul până iese zeamă
hoinărind - în dansuri - din cramă în cramă
sărută-mă - târfo - să plâng fără teamă…
***
“Eminescu şi Hristos au în comun faptul că sunt recunoscuţi ca reali tocmai când sunt consideraţi în anistoria arheilor. Normele morale ale lui Hristos sunt percepute ca singurele desăvârşite, în orice zonă a temporalităţii umane. La fel, Eminescu este perceput ca lumină a supremei purităţi şi demnităţi, a (re)învierii româneşti, indiferent faţă de vreo circumscriere temporală.(…) Eminescu profetizează doar aparent: el afirmă, pur şi simplu, că fondul nostru tradiţional este echivalent cu Arhetipul Spiritual al Lumii. În acest caz, nu mai poate fi vorba de o funcţie [poetică] agresivă, expansivă - ci de una de absorbţie, exorcizare şi reconversie spre spiritual şi mitic, în această lume. Dacia-Hyperboreea este totuna cu România, dacă şi numai dacă România face efortul de a se recunoaşte în Dacia Hyperboreică Esoterică - în care i s-a revelat lui Traian misiunea soteriologică a acestei insule sacre a lumii” ( din SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIANĂ).


Semnat: Calistrat Costin



ADRIAN BOTEZ

Doctor în ştiinţe filologice ( cu teza SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIANĂ) profesorul ADRIAN BOTEZ (născut 10 noiembrie 1955), ilustrat cu deosaebite contribuţii în “noua hermeneutică” aplicată creaţiei lui Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Mircea Eliade, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, vine cu aport original şi în poezie, publicând volumele : JURNAL DIN MAREA TEMNIŢĂ INTERIOARĂ (1998); ROG INOROG ; POVESTEA UNUI COLECŢIONAR DE AUDIENŢE; EPOPEEA ATLANTICĂ; EU, BARBARUL; CREZURI CREŞTINE - 70 DE SONETE CRUCIATE; VAN GOGH – PERIOADA BORINAGE (TUMORILE ARTEI); NU MAI RIDICAŢI DIN UMERI!
Scrie şi proză : BASME- PENTRU COPII, PENTRU OAMENI MARI ŞI PENTRU FOARTE MARI.
Prezent în dicţionarul de personalităţi, “albume biobliografice”, antologii literare.





„Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv la nivel naţional ” - în revista Pro-Saeculum, Focşani, 2005.
MIRCEA DINUTZ

„Literatura lui Adrian Botez, moldovean de Nord s-a făcut cunoscută târziu, apărând dintr-o dată în conformaţie matură, ca şi Minerva din capul lui Jupiter, şi constituind – şi în această ordine – <>. Opera este întinsă, diversă şi consistentă - căci autorul are nu uşurinţa de a scrie în manieră torenţială, ci o continuă stare de trezie, şi se manifestă cu atitudine cam în orice clipă definitorie. Desfăşurată în episoade (de unde se deduce entuziasmul aproape antic în a comunica), aceasta s-a exprimat la început cu precădere în lirică, unde bibliografia este relativ vastă(...).
Însă, dincolo de cantitate, poeziile lui Adrian Botez nu au vârstă şi sunt cu neputinţă a se descrie formule de stil ori categorisire curentă. Nimic aici nu-i <>, după cum nici nu este <>, ori <> căci, ilustrând o atitudine devoţionistă, unde stările de mari intensităţi metafizice aduc sufletul în pragul abisului, poetul iese din timpul evoluţiilor exterioare – care, esteticeşte, sunt doar convenţie. Rezultă că o clasificare stilistică este şi ea de nefăcut, afară numai de alăturări în asimetriile condacului, ale irmoaselor şi în poetica de împiedecări emotive, cu tradiţie la noi de la Dosoftei şi până la Vasile Voiculescu şi Comornicul lui Sandu Tudor. Muzicalitatea, deşi subînţeleasă, nu-i aici nici belcanto şi nici mecanism de simetrii perfecte, în felul medieval, trubaduresc - ci denotă o muzică interioară, de cântec şoptit în maniera misticilor de Bizanţ ori a cântăreţilor de tabără militară. Căci poetul are atitudine mai degrabă de prooroc, vituperând ori închipuind mari desfăşurări învolburate pe pânze sufleteşti uneori memorabile.

ARTUR SILVESTRI

***









LXV)COLECŢIONAR DE RĂNI ALE-OMENIRII,
Poetu-nsângerat binecuvântă:
Graiul, scurmat de-ororile vestirii,
Suit e cu Hristos, pe Crucea Sfântă.

“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!” -
Vă strigă Bardul, oferindu-şi coasta.
Cu deget, ori cu suliţi, ori cu minte,
Împărtăşiţi-vă cu roua-i şi năpasta!

Să nu lăsaţi să se cicatrizeze
Vreodată, rana bietului Poet!
Ar fi lumina-n lume să-nceteze,

Copacul să îngheţe în portret…
“Veniţi de luaţi lumină din cuvinte!”
Învie miri - şi nu mai sunt morminte.
*
(LXVI)AFARĂ PLOUĂ, TUNĂ ŞI TRĂSNEŞTE -
În cameră-s doar picuri de lumină :
Lampa, în juru-mi, tihni gospodăreşte
Şi Cărţile, spre mine, se închină.

Cu cât urgia spulberă afară,
Cu-atât 'năuntru-s toate mai rotunde,
Şi zeii-şi lasă umbra lor fugară,
Când pagina-nţeleaptă-ntorc, spre-oriunde.

Aşa se-ncheagă-n epopei văzduhul,
Miresmele luminii prind contur:
Cu cât mai învrăjbită-i lumea - duhul

Îngenunchează, înăuntru, pur -
Şi camera, din Arcă - arde Templu,
În care mă descopăr şi contemplu.
*

(LXVII)BARBAR ŞI CREŞTIN, ARZÂND TOTODATĂ
Şi cruce, şi spadă - şi foc şi pieire,
Mă-mbrac în cămaşa cu zale de piatră,
Alunec pe mână oceanu-n neştire.

Năvală în munţi dă frăţia de flăcări,
În cruce s-aprind cuviinţele stele,
S-aud cai pe cale, rânchezând printre păsări,
Şi sihla văzduhului fierbe-n inele.

Cinstiţi cruciaţi, stăreţia de vise
Cu torţe-am aprins-o, barbar şi amar,
Primiţi-mă voi, în mâniile-aprinse,

Rugăciune şi trăsnet, spintecare de clar:
Din ardoare s-ardic scări spre Marele Orb,
Cânt fanatic să-i fiu, lumânare de Corb.
***
VILLON ÎNAINTE DE A ADORMI CU TÂRFELE ŞI CU ÎNGERII
fercheşă domniţă - slobodă la gură
ai pornit turnirul dintr-un zvon de zgură
se bat cavalerii - fără de măsură
pentru boiu-ţi oacheş - şi sparta-ţi centură

dezmăţaţi călugări - împănaţi cu bârfe
poloboace pline cu lipici la târfe
vă vomaţi pomana de la verzii prinţi
muşcaţi craci de iepe cu-antrenaţii dinţi

să vă ierte dracul - Domnul e la mine
învaţă să cânte pe strunele line
hai târâş - jigodii - se prăvale focul:
cât credeaţi că rabdă Domnul să-mi luaţi locul?

Doamne-al meu Hristoase - în vin iarăşi sângeri
stau s-adorm - în poală îmi picură plângeri:
lacrimi prearegale - din harfe de îngeri
dar şi roua târfei - simţind sfinte-atingeri

ev de rugăciune - de sfinţi şi de ciumă
gâlgâit de sânge şi de vin cu spumă
Fecioara minunii arde pe altare
Şarpele lincheşte pocal şi-ostiare

ev bizar - fantastic - nu mă lua în seamă:
Poet - storc cuvântul până iese zeamă
hoinărind - în dansuri - din cramă în cramă
sărută-mă - târfo - să plâng fără teamă…
***


“Eminescu şi Hristos au în comun faptul că sunt recunoscuţi ca reali tocmai când sunt consideraţi în anistoria arheilor. Normele morale ale lui Hristos sunt percepute ca singurele desăvârşite, în orice zonă a temporalităţii umane. La fel, Eminescu este perceput ca lumină a supremei purităţi şi demnităţi, a (re)învierii româneşti, indiferent faţă de vreo circumscriere temporală.(…) Eminescu profetizează doar aparent: el afirmă, pur şi simplu, că fondul nostru tradiţional este echivalent cu Arhetipul Spiritual al Lumii. În acest caz, nu mai poate fi vorba de o funcţie [poetică] agresivă, expansivă - ci de una de absorbţie, exorcizare şi reconversie spre spiritual şi mitic, în această lume. Dacia-Hyperboreea este totuna cu România, dacă şi numai dacă România face efortul de a se recunoaşte în Dacia Hyperboreică Esoterică - în care i s-a revelat lui Traian misiunea soteriologică a acestei insule sacre a lumii” ( din SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIANĂ).

***


“Ştiţi cu toţii istoria sfântă a Naşterii Mântuitorului: la Ieslea Umilă a Naşterii Luminii Izbăvitoare a Lumii au venit să se-nchine Trei Magi, cu urechea plecată şi-nălţată, ne-ncetat, la pământ şi la stele… - care adus-au prinos Pruncului Dumnezeiesc aur, smirnă şi tămâie…- semne ale cerului şi pământului tainic, ale vieţii şi ale morţii, totdeodată…
Tot aşa, la naşterea Neamului Metafizic Românesc, acela care nu se vede cu ochii disperării Clipei, ci se presimte cu ochii înţelepciunii celei Veşnice… - s-au închinat, după ce Aminul se născuse, fără de vină, dar cu umbra Crucii Răstignitoare pe frunte… - Trei Magi ai Logos-ului, aducători ai tainicei vestiri, sfintei confirmări… - şi ai prinosului de mare şi otrăvită, enigmatică tărie a Cuvântului Şoptit-Povestit: veniră, cu daruri din Grădina de Aur a Arheilor, Vicleanul şerpuit prin ierburile sfinte-de-leac/lecuire de duh, plin de amărăciunile amestecate, ale Paradisului întârziat (şi, pesemne, zic unii, “ca şi pierdut”…), dar şi plin ca un stup de ispitirile Infernului, ispitele ambigue ale trecutelor şi viitoarelor lumini… – SADOVEANU…, apoi cu totul Limpedele de Dureri, privind Ieslea, deja, ca pe prefigurarea Golgotei prăfoase, năprasnic-sângeroase şi a Crucii Răstignirii, REBREANU… - şi, în fine, Neliniştitul cu Chipul Hieraticei Linişti de Veci, fiul Morţii, Vieţii şi Învierii : el însuşi, pe veci (pentru cei nu deplin credincioşi!), o hieroglifă, MIRCEA ELIADE…
Toţi trei s-au închinat Aminului din ieslea luminată… - dar ultimul a zăbovit mai mult şi mai temeinic, mai adânc credincios şi umil…Ceilalţi au plecat din vreme, pentru a nu întârzia la Cina de Taină a Hristosului din Viitor…Eliade, rămas cu nostalgia Ieslei, a venit ultimul la Răstignirea cea de cutremurare, păstrând în sân, ca pe mare, nestinsă putere, Icoana de Naştere a Aminului Veşnic…Dar <>…
Aşa zice Sfânta Scriptură, prin chiar gura Mântuitorului Hristos, deci aşa va fi…” ( CEI TREI MAGI AI PROZEI ROMÂNEŞTI (MIHAIL SADOVEANU, LIVIU REBREANU, MIRCEA ELIADE) - ŞI EPOCA MIHAELICĂ).
***